[Interviul saptamanii] Liana Buzea si Let’s Do It, Romania! (partea a doua)

Saptamana asta a fost anuntata oficial a doua campanie “Let’s Do It, Romania!”, pe 24 septembrie 2011. La prima initiativa, in 2010, au participat 200.000 de romani, iar mai jos poti afla ce a insemnat strangerea unui numar atat de mare de romani intr-o actiune de responsabilitate sociala – fata de mediu, fara de tara in care traim. Felicitari Liana. Felicitari echipei de anul trecut. Felicitari fiecaruia dintre cei 200.000 de romani. Succes echipei de anul acesta. Succes in a fi 500.000 de romani, asa cum v-ati propus.

Randurile de mai jos sunt o continuare a acestui articol, din seria interviul saptamanii.

Am avut colege atat din Bucuresti, cat si din tara, care au renuntat la locul de munca pentru a se putea dedica 100% acestei initiative, .., pentru ca aveau incredere ca merita efortul de a construi acest proiect si in Romania.

A urmat demararea activitatilor in absolut fiecare judet din tara. Acest lucru a insemnat munca aproape in continuu, motiv pentru care pe parcursul intregului an nu am putut avea nicio alta activitate. Drept spus, nici nu-mi doream sa fac altceva in acel moment. Imaginea este demna de un „workaholic”: am mers la conferinte de deschidere sau follow-up in 16 judete din tara, am petrecut nopti la rand in tren, dormind din doi in trei pe scaunele de clasa a II-a, mancat pe apucate, revenit in Bucuresti si verificat e-mailuri, participat la intalniri sau sedinte, telefoane in continuu. Din pacate in acea perioada din cauza stresului si oboselii aveam momente de irascibilitate si din pacate locuiam ca intr-un hotel: dormeam, mancam, lucram, plecam si cand ma intorceam reluam totul. Familia mea era innebunita caci nu se puteau lega nici doua vorbe cu mine in acea perioada; scriam intotdeauna cate un e-mail, lucram la rapoarte sau la vreo documentatie pentru parteneri, la scenarii posibile si solutii de rezolvare in ziua de curatenie, eram pe fuga sa tin conferintele pe regiuni pentru a mobiliza pregatirea logistica pentru eveniment, sau chiar pregatind si moderand conferinte nationale cu toti colegii din tara. Fiecare dintre acestea era cate un munte de sarcini… Pe la finele lui august, pe drum intre Teleorman si Arges, in compania a trei colegi, mi-am dat seama ca nu vazusem deloc marea si nici muntele. Trecuse vara pe langa mine iar eu eram la fel de alba ca in iarna, ducand dorul unei vacante.

Am petrecut multe weekend-uri din 2010 in tren, pe la colegii nou-cunoscuti care ma primeau in casele lor (atat pe mine cat si pe ceilalti colegi care calatoreau in tara). Intr-o noapte, insa, am fost cazata la Fotbal Club Resita, cred ca a fost printre cele mai simpatice cazari pe care le-am avut. Chiar si pe drumurile batute prin tara am trecut prin cel putin un episod comic (in drumul meu spre Timisoara s-a defectat locomotiva “noua”, iar nasii s-au apucat, la 08:00 dimineata, sa faca autostopul la trenurile si locomotivele care ne depaseau in continuu).

Insa in acele weekend-uri si luni “irosite cu ceva care nu s-a mai facut in tara noastra” , am vazut cum tineri, reprezentanti din ONG-uri, profesori, reprezentanti ai Institutiilor Prefectului, ai Primariilor, Consiliilor Judetene, Agentiilor pentru Protectia Mediului, Comisariatelor ale Garzii de Mediu, Inspectoratelor Scolare, Inspectoratelor pentru Situatii de Urgenta, intr-un judet chiar si un reprezentant al SRI sau agenti economici din domeniul gestiunii deseurilor, si-au petrecut timpul alaturi de noi pentru a contura si a da o finalitate acestui efort imens. Unele conferinte aveau cate 4-5 participanti, altele cate 80 sau chiar mai mult. Unele intalniri cu parteneri sau cu sponsori au fost pur si simplu frumoase, altele pline de reprosuri sau de sfaturi de calibrul “voi nu stiti sa faceti actiunea asta cum trebuie”.

Am fost doar cativa, dintre cei din Bucuresti, care am putut sau am vrut sa mergem in tara la intalniri cu diversi parteneri si care am luat tara la picior inca din stadiul de piloturi (curatenii pilot). Am avut colege atat din Bucuresti, cat si din tara, care au renuntat la locul de munca pentru a se putea dedica 100% acestei initiative, tocmai pentru ca voiau sa vada cum lucrurile ajung sa se intample conform planului, pentru ca aveau incredere ca merita efortul de a construi acest proiect si in Romania. Am mers fie la deschideri oficiale, fie la intalniri de aprofundare, fiind insotiti intotdeauna de cel putin un organizator judetean. Impreuna comunicam si explicam tot ceea ce puteam pentru a dezlega drumul, pentru a da curaj, pentru a arata modalitatea de realizare si de a da increderea ca este posibil, chiar si in ciuda comentariilor de pe margine. Iar acum vorbesc in nume propriu cand spun ca adesea aveam emotii. Gandurile cele mai negre au fost: “Si daca nu reusesc sa-i conving pe oamenii aceia ca proiectul acesta merita efortul?”, “Si daca nu va accepta lumea sa se implice?”, “ Si daca iarasi vor spune ca este prost organizat, ca nu are resurse, ca nu are suficienta sustinere sau ca eu nu sunt suficient de priceputa?” Cam cu gandurile astea imi petreceam noptile in tren, fie inainte, fie dupa o lansare. Si au fost multe nopti in care incercam sa gasesc modalitatile prin care as fi putut explica celor reticenti ca tot ce trebuie este ca fiecare din noi sa dea din putinele resurse sau cunostinte sau timp propriu pentru ca acest proiect sa se intample.

In mod cert nu am fost unica persoana care a facut acest proiect. In spatele lui au fost oameni din Bucuresti si din tara care fiecare a replicat ceva ce se facuse in primul rand in strainatate. Ceea ce m-a durut, insa, a fost faptul ca nu am reusit sa obtin poate mai multa apreciere pentru eforturile, cunostintele sau experientele pe care le aveam in spate. Nu stiu cati au realizat la momentul respectiv ca aveam o serie de experiente care mi-au justificat acel prim pas, care mi-au dat capacitatea sa dau directia acestei initiative si sa conturez cadrul organizatoric. Atunci cand inca era proaspat totul, comentariile critice au fost injuste. Asa este, nu aveam 40 de ani, nu aveam experienta unei afaceri, nici nu mai curatasem tara pana atunci, insa nu neaparat acestea erau elementele care sa puna pe picioare asa o initiativa. Sunt bucuroasa ca am fost persoana care a dat tonul, care a facut tot ce-a putut pentru a fi un exemplu autentic si pentru a crea platforma care sa permita tuturor celor care sunt in prezent sufletul LDIR de a se implica si de a putea crea acest vis. Iar lucrul acesta, oricat il neaga oricine altcineva, stiu ca este al meu. Cu atat cred ca am ramas din tot acel iures, si poate nici nu-mi trebuia mai mult.

As vrea sa-i prezint pe cei alaturi de care am dat viata acestui proiect: sunt in primul rand colegii din Bucuresti: Anamaria Hancu (comunicare), Stefan Buciuc (finantare), Tudor Jitianu si Ionut Iordachescu (TI), Alex Zamfir, Dragota Mihai, Luciana Petroiu, Valentin Salageanu, Adela Dorodici, (logistica), Silvia Olaru si Iulia Ghitescu (finantare), Simona Gaureanu si Ionut Tunaru (coordonare voluntari), Oana Raluca Bratila, Anca Banita, Ioana Dumitrache si Alexandra Cojocaru (comunicare), Sandra Jitianu si Corina Anghel (recrutare).

Apoi, iata-i pe coordonatorii regionali care au mers saptamanal in judetele din regiunea arondata lor si care au stat zi si noapte pe e-mail sau pe telefon, incercand sa ajute, sa rezolve documente legale, sa dea solutii unor probleme aparute, sa caute parteneri si sa-si motiveze si energizeze echipele. Aceste eforturi sunt enorme si, fara ele, cu siguranta nu ar fi avut succes LDIR. Aici ii mentionez cu toata stima pe: Elena Rastei, Cora Margineanu si Alina Elena Balusescu (coordonatori regiunea Centru), Carmen Radu si Ermil Babiuc (coordonatori regiunea Sud Vest), Mihai Sepsi si Narcisa Postu (coordonatori regiunea Nord Vest), Delia Ariciuc si Marian Damoc (coordonatori regiunea Nord Est), Valentin Tihan si Rucsandra Galateanu (coordonatori regiunea Sud Est), Mircea Predut (coordonator regiunea Sud), Silvia Cojocaru (coordonator regiunea Vest).

Au fost nopti in care stateam pana pe la 5 dimineata pe Skype, alaturi de Anamaria Hancu (coordonator comunicare), incercand sa ne tinem treze una pe cealalta, pentru a putea finaliza e-mailurile, documentele de lucrat sau de recuperat din urma (in zilele cu intalniri nu reuseam sa ajungem deloc la e-mail). Ne tineam companie sa rezolvam fiecare din cele 90–100 de e-mailuri zilnice. Imi amintesc cum intr-una din nopti mi-au strigat vecinii pe geam sa las video-ul caci ei au serviciu si trebuie sa se odihneasca noaptea.

In majoritatea tarilor, lucrurile s-au facut in ultima luna. Cel mai mare detractor a fost, totusi, lipsa resurselor, iar al doilea lipsa increderii institutiilor si a oamenilor ca se poate realiza ceva. In cazul Romaniei, in lunile iulie-august, echipa noastra in loc sa se extinda, se restrangea. Insa fiecare din noi stia de la bun inceput ca nu existau multe resurse. Comunicam acest lucru de fiecare data si ceream sprijin inclusiv prin contribuirea cu resursele proprii. Acest lucru nu s-a facut obligatoriu, nu s-a facut conditionat, ci fiecare a avut libertatea sa spuna „Da” sau „Nu”. Situatii similare au fost in fiecare tara care a organizat “Let’s Do It!”. Fiecare tara a avut momentele ei de sacrificiu, de reusita si de fericire autentica. Si fiecare tara a reusit in pofida sanselor mici! Desi in Romania inca este contestat acest lucru, LDIR a fost un succes! Am dovedit ca miscarile sociale se pot produce, am dovedit ca putem mobiliza lumea in aceste demersuri.

Cel mai mare obstacol pentru mine in acest proiect a fost sinceritatea cu care am recunoscut la inceput ceea ce era evident: nu mai facusem asa ceva. Desi nimeni nu mai facuse ceva similar in Romania (nici companie, nici autoritate, nici ONG, nici om independent), cel mai greu mi-a fost sa fiu ascultata si respectata in conditiile in care imi erau contestate competentele din aproape toate partile. Am rezistat cu sprijinul unor persoane care au inteles la ce nivel erau implicarea, provocarea si miza initiativei in sine. Aceste persoane pur si simplu nu m-au lasat sa cad. Ele sunt: Madalina Uceanu, Josie Maran si Irina Enache.

Valoarea LDIR este in primul rand realizarea unei miscari sociale autentice dupa 1989. Proiectul a apartinut si a fost facut in primul rand cu energia oamenilor si a societatii civile. Un alt beneficiu este acela ca in multe judete s-a deschis elanul pentru infiintarea unor ONG-uri, mai ales in regiunea de sud, care la organizare nu a fost asa de bine reprezentata. In al doilea rand voluntariatul a fost promovat masiv in Romania, lucru care l-a transformat “dintr-o prezenta sporadica intr-o pandemie nationala” (declaratie a lui Dragos Bucurenci, dupa finalizarea proiectului).

Un alt beneficiu pentru miscarile sociale in general este acela al infrangerii mitului exclusivitatii in media. Acest proiect nu a platit promovarea pe care a avut-o, ea a venit ca suport din partea celor care au inteles utilitatea lui, si, intr-un final, a obtinut sustinerea neconditionata si libertatea de a colabora cu oricate trusturi era posibil la acel moment. La nivel de fundraising, desi nu ne-am propus acest lucru in mod prioritar, am aratat ca putem sa beneficiem de sprijin (in materiale de cele mai multe ori) chiar de la voluntarii proiectului. Acest proiect a avut un aport covarsitor din partea voluntarilor. La nivel central au fost stransi aproximativ 74.000 EUR in cash, 160.000 EUR in toate echipele judetene (acestea incluzand si aporturile proprii), iar resul sprijninului de aproximativ 3.000.000 EUR a fost sub forma unor produse, ce includ si aportul voluntarilor de curatenii, si servicii, ce includ promovarea media si serviciile de transport si gestiune a deseurilor.

In ceea ce priveste colaborarea cu institutiile statului, ei bine, proiectul a fost sustinut foarte mult de acestea. Dar in primul rand de oamenii din institutii, care au dedicat timp, energie si resurse proprii pentru a face posibila aceasta miscare.

„Let’s Do It, Romania!” 2010 a fost o poveste grea, cu sacrificii, cu momente si situatii umane ca in fiecare alta tara participanta, insa acesta a fost un proiect care a deschis o cale pentru voluntariat, pentru societatea civila si pentru miscarile sociale. Acesta este esentialul si acesta trebuie sa ramana.

“Let’s Do It, Romania!” va fi continuat de cei care au lucrat alaturi ca o echipa in acest proiect cat si de oameni noi. Le urez succes colegilor mei care vor continua initiativa si am toata increderea ca o vor construi mai puternica si ca vor contribui la rezolvarea problemei deseurilor din tara noastra. In ceea ce ma priveste, in prezent doresc sa dezvolt Asociatia Ecoassist si am initiat „Plantam fapte bune in Romania!”. Imi pare bine sa spun ca am o echipa de oameni dedicati si motivati, ca m-am intalnit cu oameni noi in acest domeniu si ca alaturi de acestia voi invata si voi da tot ce pot pentru a face padurile urmatoarea miscare sociala din Romania.

Daca am putut o data, trebuie sa pot si a doua oara.

— Solutie oferita de: